Nu mi-ai scris.

Lunea trecuta m-am trezit cu soarele in fata si inconjurata de bratele tale. Eram linistita, calma, fericita. Stiam ca toata saptamana o sa o petrec cu tine, ma voi trezi cu soarele la geam si bratele tale intinse peste mine. Stiam ca o sa ma pierd in timp si spatiu. Spatiul patului tau. Timpul acelei saptamani pe care trebuia sa o petrec cu tine, timp in care sa ma pierd, sa nu stiu ce zi este, ce ora este si… nici macar sa nu-mi pese, pentru ca te-as vedea, te-as simti, te-as auzi si asta mi-ar fi de-ajuns.

Lunea aceasta m-am trezit cu un gol in stomac, in suflet, in pat. Iar am inceput sa plang si sa ma gandesc la tine. M-am gandit la toata saptamana trecuta, cand nu trebuia sa-mi pese de ce zi este sau ce ora este si totul a fost invers. Am stiut ce zi este, de cate zile nu mi-ai scris, ce ora arata ceasul, pentru ca ma uitam la telefon ca o obsedata, sa vad daca mi-ai scris.

Ai transformat telefonul dintr-un instrument de fericire, intr-unul de tortura.

Nu mi-ai scris.

… cimitir al poeziilor mele

Mă gândeam azi la toate poveștile, la toate expresiile și cuvintele faine care s-au pierdut prin mine, care s-au uitat prin mine, care au ramas nerostite, nescrise, nestrigate. Toate acele combinații delicioase de cuvinte care nu au ajuns să-și trăiască frumusețea doar pentru că eu nu aveam pe ce să le scriu. Îmi veneau amalgam în minte, sub forma unor poezii sau a unor constelații și nu aveam pe ce să le scriu. Așa și au murit. Eu, cimitir al poeziilor mele.

Am uitat telefoanele acasă, carnete nu purtasem niciodată, am uitat să le adresez oamenilor la care am ținut atât de mult, nu mi s-a oferit ocazia să le strig sau să le articulez în șoapte sau în noapte persoanelor pe care atât de mult le-am iubit.

Nu am învățat nici până astăzi să-mi controlez imaginația, ideile, poeziile, dacă acestea au trecut, dacă nu am reușit să le prind din zbor, să le însemn undeva într-un carnet sau într-un to do list, ele s-au lăsat duse de val sau vânt.

Și apoi vine această muțenie când încerci din nou să aduni rime ciob cu ciob și nu îți iese nici o pleașă. Numai te tai.

Recomandări de cărți citite în 2016

Anul trecut, tot în această zi făceam un top 5 a lecturilor din anul 2015  Am ales 5 cărți care mi-au plăcut cel mai mult și vi le-am recomandat. Toate au fost romane de ficțiune, pentru că la acest gen de literatură se rezuma lectura mea din ultimii ani.

Anul acesta mi-am propus să mai diversific lista de cărți citite, să gust din autori de care am auzit mai puțin, să citesc și să recitesc din autorii preferați și… să citesc mai mult 😀

Pe Goodreads, unde mă strădui să fiu cât de cât activă, mi-a propus să citesc 52 de cărți – câte o carte pentru fiecare săptămână. Provocator, curajos, ambițios spun eu. Peste puteri, pot adăuga acum. Am citit mai puțin, dar am citit mai diferit: am deschis jurnale, biografii, am răscolit lecturi în engleză, am lecturat cărți de self-help (i wish hadnt done this).

Am citit 35 de cărți, fără să țin cont de cele pe care le-am răsfoit pentru teza de licență. 35 de căți și încă una pe care sper să o termin până la anul 🙂

Acum topul! Urmează recomandări subiective de lecturi, ce am reușit să citesc în acest an, ce mi-a plăcut, ce aș da mai departe:

Maketing

Din această categorie țin să menționez două cărți:

Vaca mov de Seth Godin și Buyology de Martin Lindstrom. Vaca Mov e lectura obligatorie pentru toți cei interesați de marketing și publicitate. Toți, mai ales cei puțini inițiați în domeniu, mai ales studenții anului I. A doua carte este pentru cei mai avansați în domeniu, care nu prea știu de neuromarketing, dar sunt interesați să citească despre diverse experimente efectuate pent

Cum ar fi să ne acceptăm chipul așa cum ne-am învățat să ne acceptăm numele?

Cum ar fi să ne acceptăm chipul așa cum ne-am învățat să ne acceptăm numele și prenumele?

Știu cum e să ajungi într-un moment din viață, acesta se numește adolescența și să nu îți placă cum te numești. Să nu îți placă numele pe care ți l-au pus părinții, numele care te reprezintă, numele la care răspundeai de vreo 15 ani. Știu cum e pentru că și eu am trecut prin această minunată fază când numele meu mi se părea prea simplu, prea comun, neinspirat și multe alte adjective din astea frumușele. Pe mine mă cheamă Maria și numele meu chiar poate este prea simplu, prea comun, dar este al meu. Este ceva ce mă reprezintă, chiar dacă îl pot schimba când vreau. Dar am ajuns în momentul când nu vreau să-l schimb. Am trecut prin faze când mă numeau toți Maricica, când mă prezentam ca Mașa, când mă gândeam dar poate să le spun că mă cheamă Marcela? Și am ajuns totuși în momentul în care sunt mândră că mă numesc Maria, este ceva ce mă reprezintă la maxim și nu aș dori acum să schimb nimic.

Apoi este numele de familie, care oh, câte porecle, glume și răutăți nu a generat. Copiii pot fi foarte agresivi și sunt sinceri când fac acest lucru. Apoi copiii mai iau și totul la suflet și se lasă influențați destul de ușor. Numele de familie al meu tot este unul simplu, scurt, clar, concis. Nu se termină cu „vca” sau „ski” sau nu mai știu eu cum. Dar am început să-l accept și am creat din acesta, iarăși, un atribut care să mă reprezinte la maxim. Mi l-am băgat în denumirea celuilalt blog, mi l-am pus la instagram, am zâmbit tare dulce când m-a dezmierdat cineva frumos cu numele meu de familie.

Apoi, pe lângă numele și prenumele pe care le purtăm, mai avem și chipul cu care ne prezentăm lumii. Și aici cred ca vine munca cea mai grea. Să te accepți așa cum ești. Nu să te gândești la ce ai schimba, ce ai face mai mare/mai mic, ce ai scoate … dar să înțelegi că acest om ești tu și TREBUIE să te înveți să trăiești cu el, să-l iubești, să-l lauzi, să-l pupi din când în când, să te mândrești cu el, să îl arăți lumii. Acest lucru începe pe la 20 de ani și dacă ai noroc, în vreo câțiva ani începi să te iubești. Câțiva ani durează această călătorie, destul de complicată, dar dacă depui efort, va da roade frumușele. Și succesul cel mai mare din viața fiecărui om, cred eu, este să se accepte și să se iubească și să fie fericit cu cine este.

Și așa cum creăm o imagine publică din numele nostru, să ne afișăm și cu chipul lumii, să creăm din cum arătăm un brand, un model, un exemplu. Măcar pentru noi înșine.

 

Dragoste, iubire și iertare în luna lui august

Dragostea presupune 2 persoane. De acord. Dar totuși, puterea cea mai mare într-o relație nu o are persoana de care tu te îndrăgostești, dar tu.

Ne creăm prejudecăți, rame, principii, top-uri, în care încercăm să încadrăm fiecare persoană cu care interacționăm. Dacă ai ochii albaștri, este foarte probabil să mă îndrăgostesc de tine.

Dragostea presupune o singură persoană, adică tu. Dacă să tai din toate cerințele create de la sute de întâlniri, ani de căutări și promisiuni făcute însuți ție, ai putea să te îndrăgostești de oricine. Cam strașnic nu? Dacă ai vrea să te îndrăgostești de mine, eu știu sigur că, chiar ai avea motive. Sau cineva dacă ar vrea să se îndrăgostească de tine, la fel, vor exista sute de motive pentru ca acest lucru să se întâmple.

Petronella Barker as Hedda Tesman in the National Theatret production of Henrik Ibsen’s “Hedda Gabler,” 2006 – Photo by Erik Berg

Apoi vine iubirea. Dar care e diferența dintre dragoste și iubire?

Ar fi greu să-ți iubești fratele, colega de serviciu, prietena sau vecina?

Cum ar fi să-ți iubești prietena mai frumoasă decât tine? Care are picioare mai lungi, dinți mai albi, nas mai drept, care e mai slabă, care are genunchi mai frumoși, care nu are pistrui, sau îi are peste tot corpul, care vorbește mai clar decât tine, care vorbește mai multe limbi decât tine, care are mai mult succes profesional decât tine, care are mai mult succes personal decât tine? E greu?

Acum despre iertare. Este mai ușor să ierți și să uiți sau să te îndrăgostești de cineva care nu corespunde listelor din cap?

Cum ar fi să-ți ierți șefa care te bârfește? Cum ar fi să-ți ierți colegul care a copiat și a luat o notă mai mare? Cum ar fi să-ți ierți clienții care te scot din sărite? Cum ar fi să-ți ierți fostul? Cum ar fi să te bucuri că ai putut scăpa de el, că ai putut scăpa de o relație toxică, de un viitor bolnav? Să te bucuri că nu mai ești la acea etapă și să-l ierți pentru ani distruși, palme trase, nopți nedormite și toate motivele pentru care încă îl mai urăști? Nu ții minte, dar el sigur corespundea la majoritatea lucrurilor din acele liste cu with whom to fall in love. Eu sunt sigură de asta.

Cum ar fi să ierți universitatea care te trage pe sfoară la admitere? Cum ar fi să-ți ierți vecina care te-a inundat? Sau câinele vecinei care se scapă pe covorașul tău de la ușă? Cum ar fi să ierți șoferul de taxi care te-a băgat în boale doar pentru că aveai fusta prea scurtă? Să ierți femeia pe care o trăgea curentul și a închis fereastra în maxi taxi? Sau casierița care nu a considerat necesar să-ți întoarcă restul de 50 de bani? Sau copiii din curte care zbiară până la ora 11 în fiecare seară? Cum ar fi să-ți ierți telefonul care nu se mai încarcă, încărcătorul care se strică, computerul care se stinge când e obosit, cuptorul care nu încălzește niciodată cum trebuie?

E greu?

Cum ar fi să te ierți pe tine?

Cum ar fi să te îndrăgostești de tine în fiecare zi? Tu măcar te încadrezi în ramele impuse de tine?

Cum ar fi să te iubești?

 

it’s better with parrots

when you see a free seat in trolleybus

fără culori

să ne luăm creionașu-n mână

și să ne desenăm unul altuia

ochișorii

năsucul

obrăjorii

să stăm așa, față-n față

neterminați

fără puncte

doar cu semne de întrebare

ce urmează mai departe? unde se va duce mâna ta?

cum mă vei desena?